Legenda Valerundelor - cel de al treilea volum al seriei HULTANA

 

Legendele au rădăcini adânci, au izvoare incognoscibile din care își trag sevele, seve pe care o transmută alchimic în trăiri profunde, seve cu care deschid ferestre necunoscute ale inimilor noastre, ale sufletelor purtătoare către minte a adevărului abisal.
Zorinnis și Mau Nias, cercetează Legenda Valerundelor și pătrund într-o lume ce părea cu neputință de cunoscut. Cartea este o continuare logică a primelor două volume ale seriei HULTANA și o poartă către următoarele volume ale seriei.
Totul pornește de la o amintire, de la Legenda Valerundelor povestită cu Har de bunica eroinei principale. Iată câteva pasaje din acest volum:

„- Eu îmi amintesc, Dragule, că bunica îmi spunea o poveste cu niște ființe magice sau îngeri sau altfel de ființe cu puteri supranaturale, nu mai țin minte, care veneau dintr-o lume binecuvântată sau din niște temple neștiute din regatele de piatră ale munților, ca să îi ajute pe oameni. Făceau doar fapte bune, tămăduiau și așa mai departe... Memoria îmi joacă feste. Cert este, că numele lor era Leruni, Lenuri, Leanuri, Leruri, Lari, Leri sau cam așa ceva. Eram foarte mică pe atunci. Am ținut însă foarte bine minte cuvântul „valerunda” și mai era un cuvânt asemănător, dar pe acela nu mi-l mai amintesc, cred că „”valerandur, dar nu sunt sigură. Bunica rostea așa:

„Demult, pe vremea străbunilor mei, o ființă a văzduhului și a mării, a chemat cu puterea pe care o izvora din inima sa, tinere fecioare și tineri feciori, să ridice un templu într-un loc greu de ajuns aflat undeva, pe înălțimile munților. Nouă fecioare și nouă feciori, fiecare dintre ei din altă așezare a noastră au avut același vis. Nimeni nu știe ceea ce au visat, dar părinții lor au povestit mai apoi, că fecioarele și feciorii lor le-au spus doar, că simt o chemare către o ființă a luminii care îi îndrumă să meargă undeva. Părinții au căutat să-și îndepărteze tinerele fecioare și tinerii feciori de la acel gând, pentru că știau, că multe sunt primejdiile care îi vor pândi de îndată ce vor părăsi casa părintească și așezarea în care s-au născut, dar cei aleși de ființa văzduhului și a mării nu au putut fi înduplecați cu nici un chip să rămână în ocoalele părinților lor. Și-au luat bun rămas și au plecat. De atunci nimeni nu i-au mai văzut vreodată. După un timp, părinții lor au gândit, că cei plecați au murit și au făcut praznice și pomeni după legea lor. În timp, părinții au aflat unii de alții de fiicele și fii celorlalți ce au plecat și cu toate că se aflau în așezări depărtate unele de altele, și-au trimis vorbă, iar în zorii zilei celei mai lungi a anului s-au întâlnit pe o colină. Au făcut un mare praznic și au adus ofrande Zeului Soare și Marii Zeițe Mamă cerând îndurare pentru fecioarele și pentru feciorii lor. Ei credeau, că sufletele acestora au fost ferecate de vreo zârnoaică și că trupurile le-au fost mâncate de acea ființă a întunericului. S-au rugat pentru eliberarea sufletelor lor în Lumina Marii și Ocrotitoarei Zeițe și în cea a Soarelui. Având credința, că ruga lor a fost ascultată, au prăznuit și apoi au plecat către casele lor.
În această vreme, cele nouă fecioare și cei nouă feciori se întâlniseră deja pe locul ales de ființa văzduhului și a mării. Aceasta nu s-a arătat tinerilor, ci i-a îndemnat în inimi să adune bolovani din râul din apropiere și să îi așeze unii peste alții fără a pune lut între ele, așa cum făceau atunci când își ajutau părinții să facă o temelie și să mai ridice pe aceea câte o odaie, pe măsură ce numărul copiilor lor creștea. Pietrele trebuiau așezate cu răbdare și cu pricepere pentru a nu se mai mișca din locul lor după ce erau așezate. Au ridicat astfel un zid ca de cetate, un zid rotund și înalt de treisprezece coți. Inimile lor le-au șoptit, că acesta este templul lor, templul în care vor primi Lumina Cunoașterii și vor dobândi Înțelepciunea. Au ridicat o vatră din piatră în mijlocul acelui templu și au dat viață focului sacru. Inima le șoptea să aibă grijă de acel foc, pentru că acela nu trebuie să se stingă niciodată. „Dacă se va stinge, calea lor către Lumină se va stinge și ea”, așa le șoptise în inimi, ființa văzduhului și a mării. După nouă zile și nouă nopți de odihnă, fecioarele și feciorii s-au privit unii pe ceilalți de parcă atunci se vedeau pentru prima dată. În vremea cât au construit templul, nici nu vorbiseră unii cu ceilalți. Parcă fusese totul un vis. Acum au început să se întrebe unii pe ceilalți de nume și de locul din care au venit și mai cu seamă, și-au povestit visul și au aflat astfel, că toți avuseseră același vis. Vremea trecea și nu se petrecea nimic. Tinerele și tinerii au început a se îndrăci unii pe ceilalți și s-au făcut nouă perechi potrivite și frumoase. Primejdii nu se arătau pe-acolo, iar hrana era din abundență prin preajmă, așa că ei trăiau fericiți și fără griji. Seara povesteau la lumina focului și făceau cu rândul de strajă la vatra focului pentru ca nu cumva acesta să se stingă. L-au numit focul cel viu și veșnic și le-a plăcut atât de mult acest nume pe care l-au dat văpăii, încât stăteau vreme îndelungată și îl priveau. Îndrăgiseră acest foc și simțeau, că este una cu viața lor. Văpaia focului le părea a fi asemeni setei lor de cunoaște și de a dobândi înțelepciune. Așa și era, pentru că acel foc era dorința lor de a cunoaște, dorință pe care fiecare dintre ei o simțise încă din copilărie, că le cheamă mintea pentru a cunoaște și sufletul pentru a înțelege. Au înțeles, că acel foc este o fântână și un izvor de cunoaștere și au început să petreacă tot mai mult timp privind văpaia sa nevătămătoare. Au înțeles, că este un foc magic și că vreascurile au fost necesare doar până ce ei au dobândit acea înțelegere. După aceea nu au mai aruncat vreascuri în foc, iar focul a continuat să fie viu și jucăuș și să le dăruiască tot mai multă cunoaștere. Simțeau, că acea ființă a văzduhului și a mării este binecuvântată, că este o ființă coborâtă din Lumina Marelui Zeu și au numit-o Valerunda. Preamărita înseamnă acest nume în limba pe care ei o vorbeau atunci, în acele vremuri mai îndepărtate de noi decât este Luna de Pământ. O mai numeau și Binecuvântata sau Bine Cuvântata, cea care prin cuvânt în minte și prin simțire în inimă îi îndruma pe Calea către Lumină. Ele și ei au început să nu-și mai rostească numele, dat de părinții lor, ci să-și spună Lerune și Leruni, cuvinte cu care își înțelegeau și își numeau starea lor de ascultare și de urmare a îndrumărilor Valerundei, stare în care se aflau, adică aceea de ucenice și de ucenici pe Calea Luminii, pe calea către ei înșiși, pe calea către dobândirea Cunoașterii și a Înțelepciunii. Lerună și Lerun Valerandur, înseamnă: Bine Cuvântat este cea ori cel care o urmează pe Preamărita. După ani și ani petrecuți în Templul Valerundei, tinerii nu au mai simțit nevoia să mănânce și nici să bea apă. Focul cel viu și veșnic era acum în ființele lor și îi hrănea și le îndestula setea din văpaia sa. Pietrele templului s-au risipit. Trupurile lerunelor și ale lerunilor își dobândiseră înveșnicirea. Au învățat taina zborului și a scufundării în adâncurile lacurilor, mărilor și oceanelor precum și taina de a se face nevăzuți față de oricine ar fi voit să se apropie de ei. Doar animalele îi puteau vedea și veneau în preajma lor pentru a primi mângâieri și tămăduire. Atunci când apăreau vânători, animalele se apropiau de ele și de ei și deveneau și ele de nevăzut. În zorii zilei celei mai lungi a unuia dintre ani, lerunele și lerunii au simțit în ființele lor apropierea Valerundei. Curiozitatea lor de a-i vedea chipul dispăruse demult, așa că nu au fost deloc surprinși, atunci când Valerunda li s-a arătat și că arăta diferit de ei, că nu avea nici chip de om pe de-a-ntregul, dar că nu era nici pasăre și nici pește, ci o ființă diferită și-atât. Ființa văzduhului și a apelor i-a îndemnat în inimi pe fiecare, doi câte doi, care se îndrăgiseră, să meargă pe nouă pământuri aflate în prejma a nouă stele și să ridice acolo popoare ale mării și ale văzduhului. Lerunele și lerunii i-au mulțumit în inimi și s-au ridicat pentru totdeauna în văzduh, iar apoi mai departe, în necuprins. Valerunda a trimis visul și chemarea sa altor nouă tinere fecioare și altor nouă tineri feciori și i-a îndemnat să vină în locul sacru, să ridice un templu și să aprindă un foc ce va fi viu și veșnic.”
- O legendă sau un adevăr rostit cu cuvinte de poveste...!? Ce poate fi?

„- Iubita mea, este posibil ca aceste perechi de leruni și de lerune care au dobândit Cunoaștere, Înțelepciune și Puterile Interioare ale Valerundelor să fi fost considerate pe Planetele pe care s-au dus, un fel de Adam și Eva sau un fel de Zeul și Zeea sau Cei Coborâți din Cer, un fel de Familie Celestă Creatoare sau un fel de Zeu Atotputernic și de Zeița Mamă a fiecărei din acele lumi. Speciile ocrotite și îndrumate în evoluția lor au crezut, că Zeul și Zeea sunt părinții lor, că toți se trag din ei. Nevăzându-i niciodată, nu au avut cum să știe, că „cei coborâți din cer” nu sunt asemeni lor, că nu fac parte din specia lor, că sunt ființe evoluate venite de la zeci de mii de ani lumină, poate că de la sute de mii de ani lumină sau poate de la milioane de ani lumină. Îi vor fi respectat, vor fi creat credințe și obiceiuri și li se vor fi închinat știindu-i a fi atotputernici. Cei mai mulți li se vor fi închinat din teamă, din teama de tot ce nu cunoșteau. Unii au folosit teama semenilor lor de ființele atotputernice și au creat religii, dogme prostești și superstiții, pentru a-i ține în sclavie pe toți ceilalți. Au început să îi vâneze pe cei care au dobândit Cunoaștere și care au înțeles, că este vorba de cu totul și cu totul altceva decât de supranatural. Valerundele vor îndruma tinere și tineri ai acelei specii să se retragă într-un loc neștiut, să înalțe un zid circular de piatră și să aprindă un foc în vatra din centrul împrejmuirii ridicată de ei. Istoria se va repeta iar și iar și astfel, specie după specie, viața galactică va evolua într-o mare familie fericită a Iubirii.
- Este același plan pe care Înțelepții ne-au îndrumat și pe noi să îl împlinim, doar că folosind Tehnologiile Antice a căror cunoaștere și înțelegere ne-au dăruit-o cu Iubire.
- Iubita mea, cred că planul nostru face parte dintr-un plan mult mai mare, cel al Valerundelor. Cred că aceste ființe au venit pe Pământ cu mult înaintea acelei omenirii care s-a autodistrus acum douăzeci de milioane de ani. Mai cred că Valerundele i-au îndrumat pe Înțelepții lumii dispărute să urmeze calea tehnologiei și a dobândirii conștienței de sine, să le dăruiască oamenilor tehnologie în mod treptat, pe măsură ce puterile lor de înțelegere și de aplicare a feluritelor tehnologii se va fi dezvoltat și în același timp, să-i îndrume pe calea autocunoașterii și a dobândirii cunoașterii comunicării nemijlocite cu tot ce se află în jurul lor, cu firea înconjurătoare.
- Probabil, că toate speciile au ceva comun în structura lor interioară...”

Cumpără cartea Legenda Valerundelor în format electronic de aici: https://buyby.ro/34-seria-hultana Poate fi citită pe telefon, laptop sau tabletă.

Dacă vrei să ai cartea Legenda Valerundelor în biblioteca ta, atunci comand-o în sistem „print on demand” de aici: https://www.blurb.com/b/10623075-legenda-valerundelor

La link-urile de mai sus vei găsi toate cele nouă cărți ale seriei HULTANA.

Paul Buică